joi, 16 aprilie 2009

"Concert pentru Andrei" , adica pentru mine

Ieri, la Moll, a fost un mare eveniment la care, din pacate as fi vrut sa particip. M-am rugat de mama si de tata pana in ultimul moment sa ma ia si pe mine, dar, dupa cum stiti sau nu, dar aflati acum, nu prea am voie sa ies, mai ales "in multime". Imunitatea mea a scazut foarte mult si pericolul unei alte boli peste cea mai grava boala, ar fi prea mare. Am ramas deci acasa, cu gandul acolo, in asteptarea intoarcerii parintilor cu povestiri.
Acum sa spun si despre ce eveniment a fost vorba. "Concert pentru Andrei" a fost intitulat de catre colegii si profesorii mei de la scoala, un concert umanitar, pe care l-au organizat special pentru mine. Cu inca o zi in urma, 7 dintre colegii mei de clasa, impreuna cu doamna invatatoare, au pornit din usa-n usa cu invitatii pentru acest spectacol. Au ajuns si la domnul primar, care le-a facut o promisiune. Noi aflaseram, dar nu ne bucuram prea mult, pentru ca, toata lumea stie ca oamenii politici, cei ajunsi sus, fac multe promisiuni, pe care nu intotdeauna le respecta. Tata zicea ca oricum dansul, adica domnul primar, nu poate hotara singur. Se face o sedinta, un consiliu, unde altii trebuie sa voteze ceea ce propune dumnealui. Iata ca, in cazul acesta, primarul nostru si oamenii aceeia care ii sunt in jur, s-au tinut de promisiune si au votat ca ma vor ajuta cu o suma de bani, care este foarte importanta pentru noi. In acest timp, va povesteam ca dragii mei colegi si profesori, uniti intr-un singur gand, au mai strans si alti banuti si au organizat si acest concert umanitar.
Aseara, cand mama si tata s-au intors acasa, mi-au povestit cat de frumos a fost, cat suflet au pus toti cei care au organizat si participat la aceast spectacol. Cat de rau imi pare ca nu am putut fi acolo!
Bine. Eu vreau acum sa multumesc tuturor, de la cei mai mari (ca functie), la cei mai mici (copiii), sa le multumesc pentru ca se gandesc atat de mult la mine, pentru ca ii simt asa de aproape si nu in ultimul rand pentru ca ne-au ajutat sa strangem banii astia multi de care vom avea mare nevoie. Fara ei nu am putea face nimic.
Parintii mei mi-au spus sa multumesc inca o data si in numele lor, desi ei o fac necontenit, dar simt ca nu e de ajuns o multumire, doua, zece, pentru cat ne ajuta lumea, atata lume care nici nu stia pana acum cine suntem.
Repet, asta si ca sa fie cat mii de multumiri, ca vreau sa va spun:"Saru' mana pentru tot!":
- domnului primar si celorlalti din jurul dansului (va rog sa ma scuzati, dar eu nu stiu sa insir numele lor),
- oamenilor care au donat, fiecare dupa posibilitati,
- celor care au trecut prin Moll si s-au oprit din drumul lor sa afle despre mine,
- profesorilor mei si celorlalti profesori de la Liceul de Arta,
- doamnei directoare,
- copiilor din liceu, care au participat la spectacol,
- colegilor mei de clasa, care sunt de fapt prietenii mei,
- doamnei mele invatatoare pe care o iubesc foarte mult.
Nu vreau sa mai spun decat ca ma gandesc tot mai mult ca, avand atata lume aproape, datoria mea ramane sa ma fac bine, sa incerc sa accept mai usor regimul care e foarte greu (voi nu prea stiti probabil ca nu mai am voie sa mananc nimic din ceea ce-mi placea, ci doar chestii fara gust, fara carne, fara dulciuri, fara...offf), sa iau pastilele fara comentarii si cam atat. Oricum, va promit ca ma voi face bine, pentru ca cineva mi-a promis ca-mi va organiza un concert dupa operatie, ma rog, dupa ce imi voi reveni bine, un concert la care sa va cant tuturor la pian, bineinteles alaturi de invitati precum colegii care v-au incantat ieri.

joi, 9 aprilie 2009

Din nou acasa

Timpul pare ca se scurge diferit pentru mine, fata de ai mei. Azi dimineata am revenit acasa. Am scapat de spital, nu se stie pentru cata vreme. Maine trebuie s-o luam iar prin doctori, pentru alte analize, alte radiografii, tomografii si nu mai stiu ce...
Ziceam de timp. Mie mi se pare ca trece din ce in ce mai greu, zilele parca nu se mai terminau acolo, la Fundeni. Aici, langa fratele meu, e mai bine. Ne mai jucam si noi, imi mai povesteste de la scoala... Intre timp, mama si tata sunt intr-o continua forfota; lor timpul pare ca nu le mai ajunge. Telefoanele suna in disperare, tata e mai mult pe drumuri, mama agitata. Ii inteleg si nu prea. Cred ca anumite lucruri chiar nu vor sa le inteleg. Imi trec insa atatea prin cap, mai ales cand surprind cate o frantura de convorbire...
Azi l-am auzit pe tata spunand: "Am obosit! Toata lumea ne da sfaturi despre E112. Cum sa fac sa inteleaga toti ca stim, ca ne-am informat. Problema e ca noi trebuie sa platim profesorul care se va ocupa special de Andrei, pe care cei de la clinica din Italia l-au chemat anume pentru acest caz. Oamenii cred ca totul se deconteaza, dar nu e asa. Nu vreau ca Andrei sa incapa pe mana unuia care nu se pricepe. Si asa e ceva foarte rar, dupa cum spun specialistii. Le-as spune tuturor ca as face orice ca sa fac rost de bani pentru copilul meu, dar sunt toti prea ocupati cu sfaturi despre E112 ca sa ma auda."
Eu nu stiu bine ce e E112, dar se pare ca mama si tata stiu. Ma doare sa-i vad asa disperati.
Eu vreau, insa, sa va multumesc tuturor. Stiu tot de la ai mei ca multi oameni au inceput sa depuna bani pentru mine. Am auzit si de o doamna destul de necajita care si-a donat pensia ca sa ma ajute. Doamna, va multumesc foarte mult! Pe tata nu trebuie sa fie nimeni suparat. El e mai impulsiv din fire, dar acum, saracul, de cand cu boala mea, nu mai stie ce sa mai faca. Incearca sa le rezolve pe toate, dar intampina si multe probleme. De mama nu mai zic. Tare s-a mai chinuit cu mine la spital. O vedeam cand se mai intorcea de pe culoar ca avea ochii rosii. N-a plans niciodata langa mine, dar am simtit-o. Oricum, sa stiti, si mama, si tata sunt oameni buni, dar necazul ...
Va multumim toti trei,deci, pentru tot! Avem nevoie de voi toti!

luni, 6 aprilie 2009

De cand cu...necazul meu

De aproximativ o luna viata mea si a alor mei e cu totul alta. Medici, spitale, soapte, cautari, ingrijorari, NEBUNIE. Totul a inceput intr-o sambata, cand, de prea multa durere am ajuns la urgente la spitalul din Ploiesti. Cei de acolo, m-au trimis tot de urgenta la Bucuresti la Spitalul "Marie Curie". Dupa analize, radiografii, tomografii si alte chestii d-astea m-au operat. Se spunea ca aveam o coasta rupta pe care se formase o umflatura (un hematom) si ca prin operatie imi scot tot ce nu e in regula acolo.
Treaba asta a trecut, m-am intors cu ai mei acasa, umflatura parea insa tot acolo, dar eu ma pregateam sa ma intorc la scoala.
Dupa vreo doua saptamani, in urma unui telefon primit de la doctorul care ma operase, am plecat iar la Bucuresti. "Ei" aveau alte rezultate la "analizele speciale" din urma operatiei. Au urmat zile la rand de consultatii pe la tot felul de doctori din tara. Rezultatul: mama foarte ingrijorata, tata la fel, eu satul de drumuri si de doctori si...VA TREBUI SA MERGEM IN ALTA TARA pentru o noua operatie. Avem nevoie de bani foarte multi, de tot felul de acte, de trimiteri, de medicamente, de o gramada de chestii.
Acum sunt cu mama la Spitalul Fundeni, unde imi fac niste perfuzii cumplite, dupa care ma simt tare rau. Pentru ca nu am "vene bune", ma cam chinui cu branula, dar ai mei cauta o cale de a ma duce tot in strainatate (poate chiar saptamana viitoare) pentru a mi se face un implant (un dispozitiv care sa inlocuiasca branula). I-am auzit ca asta ar fi o urgenta, pentru ca e foarte riscant daca substantele alea ar ajunge in alta parte decat in vena.
Tata cauta incontinuu o clinica unde sa pot fi operat. Nu are inca prea multe rezultate. Trebuie sa se miste repede, pentru ca imediat ce termin "curele cu perfuzii rele", ce vor dura fix 11 saptamani, trebuie sa fiu operat, iar pentru asta trebuie facuta deja o programare. Nu stiu insa de unde vor gasi atatia bani...
Precum va dati seama, de ras nu-mi mai arde.
Mama zice ca toate astea se vor termina odata si odata si ca va fi bine, adica voi fi ca inainte: sanatos si linistit. Eu..., as vrea sa faca cineva o minune ca sa treaca toate mai repede.
Pe voi, toti cei care cititi despre mine si necazul meu si al familiei mele, va rog din suflet sa ne ajutati cu ce puteti: cu un sfat, cu o indrumare la o clinica, cu o suma de bani oricat de mica, cu o rugaciune pentru sanatate, sau macar cu o vorba buna. Toate astea ne-ar fi de mare folos. Va dati seama, noi nu am mai trecut prin asa ceva!
Va multumim!
Andrei si familia Dumitrescu.

Inainte de...



Blogul acesta nu se naste intr-un moment prea fericit, dar eu simt ca el incepe ca semn al unei reusite. Intotdeauna am fost un "personaj principal", asa cum se poate vedea si din cele doua fotografii de mai sus. Eram fie in fruntea sirului, fie in centrul grupului. Acestea sunt poze de la serbarea de anul trecut, alaturi de colegii mei de clasa. V-am spus? Sunt elev in clasa a treia la Liceul de Arta din Ploiesti. Studiez pianul, desi as putea fi descris mai degraba ca un "strengar sef", sau un "sef de trupa" (orice fel de trupa). Imi place sa cant, sa dansez si sa castig concursuri.
Sunt lesinat dupa jocurile pe calculator (jocuri de top, nu ... de "amatori"). Ma rog, in mare cam atat.