La scoala cu cealalta familie a mea

Sunt inca la spital. Saptamana asta mai am si pe urma fac iar pauza doua saptamani pana la urmatoarea serie de citostatice.
Week-end-ul trecut am dat o fuga acasa, pentru ca analizele si doamna doctor mi-au permis, cu conditia ca marti dimineata sa fiu inapoi pentru continuarea tratamentului. Doamna invatatoare, venita in vizita pe la noi, ne-a sugerat sa trec si pe la scoala un pic, pentru ca revederea colegilor si prietenilor mei imi va face bine. Dansa avea dreptate. Ma cunoaste foarte bine. Vreau sa va spun ca e mereu prezenta, cu tot sufletul, gata oricand sa ma ajute, sa ma incurajeze, ma asculta si eu o ascult si simt cat de aproape imi este. Nu stiu cati copii au parte de o asemenea invatatoare.
Asadar, luni dimineata s-a intamplat asa:

Foarte pe scurt: COMPLICATII

Inca o zi din cele pe care nu le voi putea uita niciodata. Azi am "zacut" in asteptari interminabile la Spitalul "Grigore Alexandrescu", pentru ca, intr-un final sa mi se faca o interventie chirurgicala: un implant de cateter, ceva care acum sta infipt in gatul meu si de unde ies doua furtune.

Ce va mai urma? Cat va mai dura? Voi numara zilele pana cand voi ajunge la operatie. Chiar imi doresc sa se intample mai repede, ca sa se termine cu tumora asta vesnic cu noutati si complicatii. N-am mai apucat sa mai scriu aici, dar de cand am vorbit ultima oara, lucrurile s-au modificat. In loc de o coasta, despre care aflasem ca este afectata de cancer, sunt acum 3 si ca pe plamanul de sub coastele alea sunt si niste noduli. V-ati prins? Am aflat deci si ca diagnosticul meu pe care nu prea-l puteam pronunta inseamna de fapt cancer.

Sa nu creada cineva ca m-am speriat. Stiu ca sunt cazuri care pot fi vindecate, iar eu voi fi cu siguranta unul dintre ele.

Daca m-a speriat ceva, mai bine zis daca m-a socat ceva, a fost figura pe care am vazut-o in oglinda dupa ce a trebuit sa ma tund zero, pentru ca imi cadea deodata mult par. Am ras atunci ca nebunul, apoi am plans, apoi n-am mai vrut sa ma mai vada nimeni, apoi mi-a trecut si asta.

Vedeti, sunt niste faze prin care se pare ca trebuie sa trec. Nu-i usor. Doar eu stiu si familia mea, ei, care m-au vazut in timpul tratamentului cu citostatice, care se lupta sa ma hraneasca, care s-au speriat astazi cand am iesit din operatie, ei, care trec alaturi de mine prin multe, prin prea multe. Ei, care au in plus grija banilor, cei despre care s-a spus ca s-au adunat suficienti, dar care acum e clar ca nu mai ajung pentru toate cate ne asteapta.

Oricum, nu stiu ce ne-am fi facut fara voi, fara oamenii care ne-au ajutat si ne ajuta inca. Vreau, ca de fiecare data, sa multumesc tuturor, iar alaturi de multumiri sa le urez SANATATE! Nu stiti cat inseamna urarea asta. Fara sanatate, degeaba zicem, de exemplu: La multi ani!